Actiuni de avocat

Cereri de chemare in judecata, intampinari, exceptii procesuale, apeluri, recursuri

Articole din presa

Articole publicate in reviste de specialitate

Comunicate de presa

Comunicate oferite spre informare | Mass-Media

Diverse

Activitati profesionale in calitate de avocat, in functia de decan al Baroului Bacau. Scrisori de multumire, comentarii, propuneri, etc.

Propuneri de lege ferenda

Propuneri de modificare si completare a legilor, lucrare de doctorat, specialitate drept administrativ si constitutional.

Home » Diverse

Cum devii avocat in tarile civilizate

Articol publicat in data de 5/11/10 Birou de presa - Cab. av. Vasile Botomei
Cum devii avocat in tarile civilizate

Un avocat, în conformitate cu Dictionarul Legislativ al lui Black, este “un copil care a invatat dreptul in scopul de a deveni avocat sau consilier; o persoană licenţiata cu drept de a practica avocatura.”

Dreptul este definit ca un sistem de norme de conduită stabilit de către un guvern suveran pentru a corecta nedreptăţile existente intr-o societate, pentru a menţine stabilitatea  şi pentru a face dreptate celor prejudiciati.

Profesia de avocat implementeaza si aplica practic teoriile juridice abstracte precum şi cunoştinţele acumulate  in vederea rezolvarii problemelor specifice, individualizate sau pentru a promova interesele  clientilor sai (de exemplu avocatul angajat). Avocaţii presteaza servicii juridice.

În cele mai multe ţări, în special în ţările in care a existat o tradiţie in dreptul civil,  profesia juridica imbraca mai multe forme, functie de sarcinile ce le au de indeplinit: notari, avocati, consilieri, functionari, avocati etc. Aceste ţări nu au “avocaţi” în sensul american al cuvantului, în măsura în care acest termen se referă la un singur tip general al  furnizorului de servicii juridice; mai degrabă, profesiile juridice constau intr-un număr mare de profesionisti in drept – persoane instruite in acest sens, cunoscute sub numele de jurişti, dintre care numai unii sunt avocaţi autorizati să practice dreptul în faţa instanţelor.

De remarcat este exemplul Angliei, mama jurisdicţiei de drept comun, unde profesia de jurist a apărut inca din evul mediu si era similara  actualelor  profesii juridice. A evoluat prin secolul al 19-lea printr-o  singura dihotomie: avocati pledanti şi avocaţi nepledanti (cei care ofereau servicii juridice in afara instantelor). Un echivalent al vechii dihotomii este intalnit astazi in dreptul civil la avocaţi şi procurori.

Multe ţări au avut iniţial două sau mai multe profesii juridice care ulterior au fost contopite intr-una singura – profesia de avocat. Deşi Franţa este o  ţară cu traditie in dreptul civil, profesiile juridice au fuzionat abia în 1990 şi 1991, ca răspuns la concurenţa anglo-americană. Iata cat de benefica poate di concurenta si competitia!

În unele ţări, justiţiabilii au opţiunea de a se apara “pro se” (aparare proprie, fara asistenta sau reprezentarea unui avocat) numita si aparare în nume propriu. Aceasta este comuna justiţiabililor care  nu-si permit financiar angajarea unui avocat.

In unele ţări, cum ar fi Venezuela, nimeni nu poate să apară în faţa unui judecător daca nu este reprezentat de un avocat. Avantajul acestui tip de regim este că avocaţii sunt familiarizaţi cu instanţele şi cu  procedurile vamale, facand mai eficientă functionarea sistemului juridic pentru toţi cei implicaţi. Nereprezentarea părţilor de catre un avocat aduce adesea daune propriei credibilitati iar instanţa nu le da castig de cauza dat fiind lipsa lor de experienţă.

În unele ţări, cum ar fi Japonia, un notar sau de functionar public poate  completa formularul unei actiuni adresate instanţei intr-o forma simpla, ca un proiect de lucrari,  pentru persoanele care să nu-şi pot permite sau nu au avocati. Totodata, acestia le recomanda si modul in care isi pot gestiona şi susţine propriile lor cazuri.

In multe tari, avocatii au devenit specializati pe anumite ramuri: drept administrativ, divort, minori, proprietate, vatamare corporala, omor etc. Acestia detin monopolul domeniului lor de activitate.

În unele ţări, în special în Statele Unite, dreptul este, în principal, predat in facultati de Drept. În Statele Unite şi in alte ţări, după modelul american, (cum ar fi Canada cu excepţia provinciei Quebec) licentiatul in drept este absolventul facutatii de drept sau a unei şcoli profesionale specializate, aceasta fiind o condiţie de admitere in profesia de avocat. Cele mai multe şcoli de drept se afla in universităţi, dar unele sunt si instituţii independente, private.  Absolventul unei facultati de drept din Statele Unite ( inclusiv unele scoli din Canada şi din alte tari) acorda studenţilor la absolvire gradul de JD (juris Doctor / Doctor in Jurisprudenta), spre deosebire de titulatura de Bachelor of Laws ca practician al dreptului cu grad.

Multe scoli ofera, pentru studenţii interesaţi în aprofundarea cunoaştintelor şi prerogativelor lor într-o anumită ramură de drept, post-doctorate in drept, conferind titluri cum ar fi LL.M (Legum Magister / Master în drept), sau de SJD (Scientiae Juridicae doctor / doctor in  Stiinta Dreptului) .

Metodele şi a calitea educaţiei juridice sunt foarte diferite. Unele ţări se bazeaza pe practica sau cursuri speciale, altele nu, cum ar fi Venezuela. Câteva ţări preferă să înveţe studentii pe baza lecturilor judiciare (metoda  casebook), urmata de o intensă anchetă facuta în  clasa de către profesor (metoda socratică). Multe altele utilizeaza numai prelegeri pe doctrine juridice foarte abstracte, in urma carora, tinerii avocaţi, trebuie să formuleze o actiune in drept şi in fapt, adica face exact ceea ce face un avocat in primul an de ucenicie (sau loc de muncă).

În funcţie de ţară, o clasa de mărime tipica ar putea varia de la cinci studenţi la un seminar la cinci sute de studenti prezenti la o conferinta mare intr-un amfiteatru. În Statele Unite, şcolile de drept  menţin clasa de dimensiuni mici, şi ca atare, sunt admisi un număr mai restrâns de studenti. In tarile in curs de dezvoltare nu se tine cont de depasirea numarului de studenti functie de cerinta  si studiul pietei iar manualele predate in scoli sunt perimate comparativ cu legislatia aflata in vigoare , care, la randul ei este intr-o continua schimbare.

Intr-un număr mare de ţări, un licentiat in drept trebuie să treacă un examen de admitere pentru intrarea in barou (sau o serie de astfel de examene), înainte de a primi o licenţă de practica. În unele state din SUA, un licentiat  al unei facultati oarecare poate deveni avocat prin simpla trecere a examenului de intrare in barou, important este sa fi absolvit o facultate. In tari cum ar fi Germania si Franta, este foarte dificil sa treci din bransa magistratilor in cea a avocatilor – profesie liberala, spre deosebire de Suedia, in care mobilitatea dintr-o bransa in alta este foarte simpla .

În multe ţări, avocaţii sunt generalişti, ei neavand o specializare pe un anumit domeniu. În altele, a existat o tendinţă de la începutul secolului 20, avocaţii dorind sa se specializeze inca de la începutul carierei lor pe un anumit domeniu. În ţările în care specializarea avocatilor este predominantă, deja se vorbeste despre avocati de divort, avocati de drept administrativ etc. astfel ca de loc neobisnuit este sa auzim in Statele Unite ca cineva are nevoie de un avocat pentru  “vătămare corporală”.

Majoritatea firmelor de avocatură din întreaga lume sunt societati de dimensiuni mici si aduna între 1 – 10 avocaţi. In SUA, exista un număr mare de firme care au mai mult de 50 de avocati – o excepţie. În Regatul Unit al Marii Britanii şi Australia sunt, de asemenea, excepţii: exista case de avocatura cu mai mult de 1000 de avocaţi, după un val de fuziuni intre case la finele anilor 1990.

In unele jurisdicţii, admiterea si acordare a licenţelor de practica sunt atributele fie ale sistemului judiciar fie ale Ministerului de Justiţie, care supraveghează direct  admiterea.

Alte jurisdictii, prin lege, tradiţie, sau ordin judecătoresc, au acordat astfel de puteri unei asociaţii profesionale ale avocaţilor.

În Statele Unite, astfel de asociaţii sunt cunoscute sub un nume distinct, sunt formate din barouri unificate  sau asociaţii ale avocatilor. Studentul isi face stagiul intr-o casa de avocatura o perioada de 6 luni – 1 an, iar dupa absolvire, completeaza un formular si se inscrie la  Curtea Suprema in vederea sustinerii examenului de licenta. La cerere anexeaza 2 recomandari (sau mai multe) de la casele de avocatura unde si-a desfasurat practica. O conditie eliminatorie este ca recomandarile sa NU parvina de la rude sau prieteni de familie!!!!  In caz contrar,  automat este exclus din examen!  Examenul se sustine conform bibliografiei si are ca scop verificarea rationamentului direct pe cauze si nu teoria materiilor de drept. În Marea Britanie, aceste organizatii sunt cunoscute sub numele de Curtea Inns, Consiliul Barourilor sau Consiliul societăţilor de drept.

În alte ţări aceste organizaţii sunt cunoscute sub denumirea de Camere de avocaţi, Colegii de avocaţi, Facultati de avocaţi  sau denumiri similare. În general, un nonmembru prins ca practica avocatura fara licenta poate fi răspunzător pentru savarsirea infractiunii de practicarea neautorizata a profesiei.

În Marea Britanie profesiile juridice s-au impartit in doua clase: avocati pledanti traditionali care sunt membri ai Consiliului Barourilor (ori ai Curtii) si avocati nepledanti care apartin societatii de drept.

Unele ţări recunosc şi acorda licenta de practica avocatilor la nivel naţional, astfel încât un avocat, o dată cu primirea licenţei, poate pleda în orice instanţă. Acest lucru este comun ţărilor mici precum Noua Zeelandă, Japonia, şi Belgia. Altele, în special a celor cu guverne federale, au tendinţa de a licentia avocati la nivel de stat sau de provincie: Statele Unite, Canada , Australia, Elveţia etc. Brazilia este cel mai bine cunoscut guvern federal  care acorda licente avocatilor la nivel naţional. Unele ţări, cum ar fi Italia, licentiaza avocatii la nivel regional şi altele, cum ar fi Belgia, chiar la nivel local (situatie in care avocatul poate pleda si în instanţele judecătoreşti la nivel national). În Germania, avocaţii sunt admisi in barouri şi regional pot apara clienţi, inclusiv  în fata tuturor instanţelor judecătoreşti naţionale, cu excepţia Curtii Federale de Justiţie din Germania (Bundesgerichthof sau BGH) şi Curtea Constituţională Federală a Germaniei, unde e necesara o anumita vechime.

O diferenţă importanta între ţări este urmatoarea:

a) unele reglementeaza profesia de avocat cu ajutorul exclusiv al sistemului judiciar independent (privat) şi instituţiile subordonate acestuia – un fel de auto-reglementare a profesiei juridice;

b) altele sustin ca profesia de avocat trebuie să fie reglementata de stat si sa facă obiectul supravegherii continue a Ministerului de Justiţie, ca parte din executiv.

În cele mai multe ţări, guvernul a exercitat tradiţional  controlul asupra sistemului juridic in scopul de a-si asigura si aproviziona constant judecători şi birocraţi loiali.  De fapt avocatii, initial , au servit statul, ulterior aratandu-si disponibilitatea si pentru justiţiabilii privati.

In ţări cu traditie in dreptul civil, cum ar fi Norvegia, profesia de avocat a fost auto-reglementata de organizatiile profesionale insa Ministerul de Justiţie este singurul emitent de licenţe şi are independenta de a re-evalua un avocat dupa ce a fost exclus din Asociatie.

Brazilia este o excepţie neobişnuita in sensul ca Ordinul naţional al avocaţilor a devenit o instituţie cu atributii depline de auto-reglementare a profesiei (cu control direct asupra licenţelor) şi a învins cu succes guvernul care a încercat sa puna licentele sub controlul Ministerului Muncii. Aceeasi exceptie o intalnim si in Romania!

Cu toate acestea, conceptul de auto-reglementare profesie a fost criticat ca fals  de catre organizatiile cu aceste atributii, insa ele au demonstrat mereu ca servesc pentru a legitima profesional o casta si au reusit în timpsa puna monopol  pe profesia de avocat protejand-o doar de controlul public. Totodata au demonstrat ca mecanismele disciplinare au fost fenomenal ineficiente iar sancţiunile aplicate membrilor sai au fost uşoare sau complet inexistente.

Neîncrederea publica in avocaţi a atins valori record in Statele Unite, după scandalul Watergate. În urma Watergate, cartile  juridice de auto-ajutorare au devenit populare în rândul celor care au dorit să îşi rezolve problemele juridice, fără a apela la avocaţi.

Un studiu comparativ cu 2004 a examinat diferite profesiile juridice din întreaga lume şi a observat o “coerenţă remarcabilă” cu privire la  reclamaţiile facute de justitiabili impotriva avocatilor, situatie care transcende in timp si functie de localizare.

Autorii au contabilizat cele mai frecvente plângeri impotriva avocaţilor, după cum urmează:
* Abuz de litigiu prin diverse moduri, inclusiv folosirea tacticilor care tergiversează, depunerea de dovezi false, utilizarea de argumente frivole în instanţă;
* Pregătirea documentaţiei false: fals în acte, contracte false sau testamente false;
* Înşelarea clienţilor şi a altor persoane apropiate cu privire la dreptul de proprietate al acestora;
* Incorectitudine în relaţiile cu clienţii;
* Onorariu excesiv.

Sursa: Baroul Bacau